Am vazut zilele trecute cam cum era viata unui
tanar absolvent al unei institutii militare de invatamant proaspat inaltat
intr-un grad militar aflat la inceputul carierei si va asigur ca mai erau multe
de spus si sincer ma asteptam ca mai multi camarazi sa umble pe la sertarul cu
amintiri si sa scoata la lumina aspectele care trebuiau puse in fata celor care
se intreaba "ce atata tevatura cu militarii astia, ce nu le
ajunge...?", pentru ca numai in momentul in care vor vedea cu ce ne-am
confruntat noi de-a lungul vietii in uniforma, cand vor vedea cu ce privatiuni
ne-am luptat, la ce a trebuit sa renuntam, la cate riscuri am fost expusi si
cate lucruri ne-au fost interzise s-ar putea sa inceapa sa gandeasca cu
adevarat la ce inseamna o cariera militara si la modul in care Tara ar trebui
sa gaseasca solutii pentru a putea compensa cumva sacrificiile pe care noi
le-am facut pentru ca toti ceilalti membrii ai societatii sa-si vada linistiti
de viata, de familii si chiar de distractii...
Voi incerca acum sa va aduc in fata realitatea
cu care m-am confruntat eu in primii ani ai carierei, realitate cu care, am
convingerea ca multi altii s-au confruntat si despre care sper sa vina si sa
intregeasca expunerea mea.
O viata, o familie, o cariera nu reprezentau nimic in fata comandantilor si sefilor de dinainte de anul 1989. Puterea
exemplului era un element de "tinere in frau" a militarului, astfel
spus, periodic trebuiau date exemple depre ce poti pati daca incalci liniile
directoare ale partidului si regulamentele militare. Nu conta daca persoana
care ajungea obiectul exemplului era sau nu vinovata, daca avea sau nu familie,
daca avea sau nu probleme in familie sau de sanatate, tavalugul exemplului
mergea inainte si nu ocolea pe nimeni dintre acei care aveau ghinionul sa-i
intre in raza de actiune.
Un asemenea nenoroc am avut si eu in primavara
anului 1989 cand m-am ciocnit cu un astfel de ghinion si nu o sa spun ca nu am
avut nicio vina pentru ca multi se vor grabi sa spuna ca nu pot fi obiectiv
intr-o astfel de relatare si asta, evident fara sa stie despre ce a fost vorba
asa ca o sa ma multumesc sa spun ca am fost acuzat de incalcarea unui ordin al
ministrului emis doar de cateva zile si care avea nevoie de exemple pentru a-si dovedi "utilitatea" iar eu am ajuns... exemplu...
Concluzia, in 24 de ore am fost mutat
disciplinar din Bucuresti in Slobozia.
Asta e, Armata e Armata, ai jurat, trebuie sa
te supui si, evident ca m-am supus...
Pana aici totul normal si firesc dar haideti
sa ne uitam un pic in spatele acestei actiuni...
Eram o familie tanara, la inceputul vietii, nu
aveam nici de unele, cu greu ne rupeam de la gura ca sa cumparam un covor sau o
mobila in casa dupa ce economiseam luni la randul, aveam un copil de trei ani
iar cel de-al doilea era deja pe drum si se pregatea sa vina pe lume, parinti
care sa ne sprijine nu aveam, din contra aveam doua mame singure care deja
incepeau sa devin dependente de noi iar la unitate, la unitate eram unul dintre
cei mai buni ofiteri apreciat constant cu calificatve maxime si proaspat
promovat intr-o functie cu mare responsabilitate... Dar credeti ca a contat
ceva?
Nu, nu a contat nimic asa ca am lasat si casa
aproape goala de mobila si de alte acareturi, si copilul de trei ani si sotia
insarcinata in cateva luni dar si un loc de munca la care erau foarte multe de
facut si m-am suit in trenul de Slobozia...
Ce sa va spun despre ce am gasit acolo...
Am gasit foarte multi cunoscuti din Bucuresti
care, ca si mine ajunsesera puterea exemplului asa ca parasisera la randul lor
familiile si-si "executau pedeapsa" in Slobozia...
Asa era pe atunci, Slobozia si Mihai Bravu
erau doua garnizoane "de pedeapsa" unde puteai ajunge daca
"dadea exemplul" peste tine.
Au trecut cateva luni la Slobozia timp in care
deja imi gasisem locul in angrenajul unitatii... de, "militar batran"
trecut prin liceu militar, scoala militara, poligoane, trageri "in
afara", cu alte cuvinte adaptabil la orice situatie, locuiam, ce-i drept
in unitate intr-o cancelarie dar eram de mult invatat cu astfel de lucruri iar
cand venea sotia cu copilul pe la mine puteam obtine o camera la Hotelul
Partidului...
Dar cand deja ma consolasem cu ideea ca
"voi imbatrani" in Slobozia, adica dupa vreo sapte luni, m-am trezit
mutat, "la ordin" in Targoviste... Sa o iau de la capat sa va mai
explic ca aveam familie... nu mai are rost pentru ca stiti deja asa ca, am
parasit si acest loc de munca si m-am dus la Targoviste, evident ca tot fara
familie...
Aici am luato de la capat, cu aceeasi cazare
in... Cancelaria companiei, cu aceleasi lipsuri cu care eram de mult invatat,
cu un loc de munca la fel de solicitant si caruia, in ignoranta tineretii ma
dedicam total, cu aceleasi vizite lunare la familie dar cu vizite mai rare ale
familiei la mine pentru ca deja sarcina sotiei era intr-o faza mai avansata si
nu prea ii mai permiteau deplasarile.
Credeti ca a venit cineva la mine sa ma
intrebe ce si cum?
Credeti ca a interesat pe cineva despre
familia mea, despre problemele mele, despre lipsurile mele?
Absolut nimeni nu a manifestat un astfel de
interes asa ca eu am infruntat totul de unul singur la Targoviste iar sotia, in
aceeasi solitudine la Bucuresti...
Noroc ca au venit "evenimentele" din
Decembrei 1989 care au pus capat supliciului familiei noastre si care, odata cu
intoarcerea la aceeasi unitate de la care fusesem mutat initial au avut peste
tot raul suportat un singur lucru fericit, nasterea celui de al doilea fiu al
nostru.
Doamne ce usor pare totul acum cand degetele
alearga pe tastatura dar cat de greu au trecut lucrurile atunci, cred ca si eu
dar si sotia, nu mai vorbesc de cele doua mame am imbatranit cu cateva zeci de
ani...
De ce v-am expus aceasta perioada nefasta din
viata mea...? Poate din dorinta de a mai
scoate odata la lumina acele greutati care deja au inceput sa fie acoprite de
uitare in cei 30 de ani care s-au scurs de atunci si in mod deosebit pentru a-i
intreba pe cei care acum "se ingrijesc" de "bunstarea"
pensionarilor militari daca au trecut si ei prin astfel de situatii, despartiti
de familie, cu grija unui copil si a altuia care sta sa vina, cu parinti in
nevoie cu o casa aproape goala, cu o cariera deteriorata total si toate acestea
fara vreo vina sau cu vreo vorba buna din partea cuiva...
Dragi decidenti politici si militari, noi cei
care v-am deschis drumurile triumfale catre ceea ce sunteti acum chiar ne-am
luptat cu viata si cu privatiunile pe parcursul carierelor noastre asa ca,
deocamdata inca va rugam sa fiti mai atenti atunci cand hotarati ceva legat de
noi si de viata noastra de acum, bine ar fi sa ne intrebati si pe noi, sa stati
sa analizati ce veti auzi si deabea dupa aceea sa hotarati iar pentru colegii
nostrii mai tineri ajunsi acum decidenti militari... nu uitati ca nu peste mult
timp veti ajunge in randurile noastre si poate ca multi dintre noi nu vor mai
fi dar tot vor mai fi multi altii care "sa va multumeasca" pentru tot
ceea ce ati facut pentru noi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu