Din pacate, pe noi, pensionarii militari ne
caracterizeaza cateva lucruri, doua dintre ele mi se par mie cele mai...
nefericite... In primul rand suferim de o neincredere, asi putea-o numi...
congenitala si pe de alta parte suferim de o prea mare incredere... Culmea
paradoxului...
Sa ma explic.
Odata ce ne-am investit increderea in cineva, om
politic, personalitate publica, moderator media sau altceva de acest gen cum ar
mai fi si... seful unei asociatii a fostilor militari, cu mare greutate
acceptam sa ne... desprindem de ea... Chiar daca apar sumedenii de situatii in
care respectiva personalitate ne inseala increderea ne este foarte greu sa
acceptam, o creditam incontinuare cu increderea noastra si poate in cel de-al
doisprezecelea ceas, doar daca cutitul se apropie nepermis de mult de os luam
decizia sa ne aplecam mai mult asupra problemei si cu si mai mare greutate acceptam
ca am fost... pacaliti...
Si stiu sigur ca asa este pentru ca am suferit si eu
de boala increderii dusa dincolo de limite, ba chiar mai multi dintre fostii mei colegi cu
care interactionez aproape zilnic prezinta aceleasi simptome astfel incat ne
este aproape imposibil sa acceptam evidenta.
Legat inseparabil de boala descrisa mai sus este
extrema opusa, neincrederea.
Este aproape exclus sa acordam incredere unor oameni
noi. Altfel spus nici macar nu acceptam sa analizam noile oferte, nici macar nu
acceptam sa comparam ceea ce avem cu ceea ce am putea avea.
Pe de alta parte e cumva normal sa fie asa. De ce sa
ne retragem increderea odata acordata pentru a investi in ceva nou, total
necunoscut. Ca am putea verifica, ca ne-am putea informa, ca am putea analiza,
asta-i alta poveste dar e sigur ca cel mai usor este sa ne acceptam soarta asa
cum este.
O sa spuneti ca... ce am vrut sa zic cu asta?
Pai e foarte simplu si o sa incerc sa ma explic.
Evident ca problema care mi-a adus acest subiect in
minte este soarta noastra, soarta pensionarilor militari, a celor care nu de
mult faceam parte din unul dintre cei mai de incredere stalpi ai societatii,
Armata si care datorita trecerii vremii si a schimbarii vremurilor am ajuns, ca
din veritabile piese principale in angrenajul acesteia sa devenim, nici macar
piese de schimb ci rebuturi de-a binelea.
E adevarat, natura isi urmeaza cursul, viata nu tine cont de optiunile
personale si la fel si societatea dar daca trecerii anilor nu ai cum sa te
impotrivesti nu acelasi lucru se poate spune si despre marginalizarea fostilor
militari de catre societatea care, in timp a primit totul de la acestia.
Si atunci ce-i de facut?
Intotdeauna este ceva de facut.
Am inteles, desi inima nu ma lasa sa accept, ca
Armata si-a schimbat pozitia in societate. E dreptul societatii sa-si
stabileasca prioritatile dar de aici pana la a-i da cu totul la o parte pe cei
care candva au jurat cu mana stransa pe Drapelul de lupta sa-si apere Tara
chiar cu pretul vietii e diferenta mare... Cu alte cuvinte, draga societate,
noi doi am avunt un contract, eu mi-am indeplinit cu sfintenie partea, tu ce
faci?
Si daca societatea face ce face, noi am fost fortati
sa incercam sa ne gasim dreptatea altfel. Asa au aparut zeci si zeci de
asocieri intre fostii militari care au incercat prin fel si fel de metode sa
caute drumul catre normalitate. Ca unele dintre ele au avut si rezultate, este
adevarat dar parca mult prea mici si prea nesemnificative raportat la
complexitatea problemelor care ne framanta existenta.
Si m-am intrebat de ce s-a intamplat acest lucru iar
raspunsul a venit de la sine.
Fie ea cat de puternica, o fiinta, una singura,
poate face lucruri, unele chiar remarcabile dar daca mai multe fiinte gandesc
la fel si actioneaza in aceeasi directie, pot muta muntii din loc.
De ce oare nu putem invata si noi de la natura care
ne da zi de zi mii de astfel de exemple?
De ce nu putem intelege ca niciodata cineva singur
nu are cum sa faca ceea ce poate fece o echipa?
De ce nu incercam sa ne uitam in jur si sa-i cautam
pe cei care au aceleasi probleme cu ale noastre, care gandesc si incearca sa
actioneze la fel ca noi si sa le intindem o mana?
Da, este greu pentru ca increderea prea mare in unii
si neincrederea exagerata fata de altii nu face decat sa ne tina pe loc si in
loc sa intindem o mana preferam sa contemplam cum nu se intampla nimic, cum
anii trec, pentru ca natura isi are socotelile ei si, ce-i mai dureros ne uitam
linistiti cum societatea ne impinge din ce in ce mai la margine fara ca noi sa
putem face ceva.
Si atunci, vrand, ne vrand nu-ti vin in minte
vorbele poetului "unde-i unul nu-i putere..."?
Gachi David
Comentarii
Trimiteți un comentariu