In ultimii ani am avut ocazia sa ma intersectez de
mai multe ori cu un personaj cel putin ciudat din punct de vedere al comportamentului
socioprofesional, care fara nici un fel de calificare nici juridica si nici
sociologica, avand cutitul in mana taie si spanzura dupa bunul sau plac in
domeniul muncii, protectiei si justitiei sociale.
,,Atoatestiutor”, dar total necunoscator al
realitatilor sociale, al particularitatilor definitorii ale multiplelor
profesii pe care le ,,pastoreste” si total in afara preceptelor jurdice si
jurisprudentei in domeniu, marele ,,istoric” isi arata tarele
educationale ,,elemetare” in relatiile cu cei care ,,indraznesc”,
documentat juridic sa-i arate ca nu procedeaza constitutional, moral si
etic in impunerea unor solutii ,,cum vrea muschii lui”.
Indiferent daca interlocutorul, care poate sa-i fie
tata ca varsta, i se adreseaza cu dumneavoastra, marele diriguitor i se
adreseaza cu <matale>, iar atunci cand nu are justificari si raspunsuri
logice incepe sa tipe precum vataful pe mosia boierului. Cunoscandu-l bine
mi-am permis sa-i tesstez capacitatile, atat in domeniu pe care il pastoreste, cat
si in domeniul culturii generale, permitandu-mi sa-i prezint o adaptare a
celebrei pledoarii a lui Barbu Stefanescu Delavrancea inaintea Curtii de Jurati
din judetul Ilfov, in apararea lui Ion Luca Caragiale.
Bineinteles ca auzind textul a devenit iritat la
culme, devenind aproape isteric si tipand la companioni.
Maestre Delavrancea, de acolo din inaltimea
cerurilor te rog sa-mi ierti indrazneala de a te parafraza.
Deci:
Domnule deputat, azi dimineata, trezindu-ma
devreme, mi-am adus aminte de o celebra pledoarie intr-un proces celebru. Mi-am
permis sa parafrazez o parte din aceasta pledoarie si sa o adapez situatiei de
fata.
<<Domnule Presedinte,
Cazuistica celor doua OUG
57 si 59 pe care dumneavoastra sunteti chemat sa le reglementati
dovedeste, din nenorocire, ca o natura rea nu se indreapta numai prin
dreptatea pe care o au petentii si de ,,bunavointa” celor aflati
la putere la un moment dat al istoriei, ca puterea uneori inmulteste naturilor
perverse, indeletnicirile dezonorante. Prin dispret, incalcarea demnitatii si
calomnie, se poate vatama un om in onoarea lui, se poate zdruncina in
mijloacele lui de existenta, dar se poate, cand ura nu mai are margini, sa
izbeasca in onoarea, in mijloacele de existenta si in ratiunea de a fi a cuiva.
Sunt nuante; sunt grade de vinovatie, dupa cum vremelnicul diriguitor a cuprins
o parte sau intreaga personalitate a victimei, in intrebuintarea publica a
calomniei. Ataci pe un militar in modul de a fi retribuit, afirmand prin
publicitate, ca activitatea lui nu prezinta nici un fel de
particularitati, ca este la fel cu alte categorii socioprofesionale, ca
beneficiaza de drepturi necuvenite, se petrec scene de o toleranta imorala. Ai
calomniat, atingandu-i pe langa onoare si mijloacele de existenta. Izbesti pe
un militar, pe un om de arme, in curajul lui, acuzandu-l ca e las. E evident:
calomnia ii atinge ratiunea de a fi; o mai mare ofensa, un mai mare discredit,
nu s-ar fi putut rasfrange asupra aceluia care isi prepara, o viata intreaga,
sentimentul de jertfa pentru un moment de primejdie si de glorie. Pe un bancher
poti sa-l micsorezi in bravura sau in stiinta; va ridica din umeri, va surade,
caci ii sunt indiferente toate insusirile care nu sunt in legatura cu creditul
banesc. Aici sa nu-l izbesti. Unui judecator sa nu-i calomniezi seninatatea si
dezinteresarea, caracterul esential al rolului lui social, caci in aceasta
ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui de a fi.
Pe un pensionar
militar, care si-a inchinat viata slujirii tarii in haina militara, a-l acuza
ca a furat pensia ,,nesimta” sau mai nou ,,speciala” inseamna a-i pata onoarea
lui, a-i imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea
lui de a fi fost pana astazi si de a fi de astazi inainte.
Ce-i mai ramane din onoare, cand ii
rapeste bunul renume? Ce vor mai produce valorile patriotice cand le
tagaduiesti insasi existenta lor? Si ce semnificatie ar mai avea o asemenea
existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti – fie prin
nerecunoasterea specificitatii profesiei, prin discreditare si chiar calomnie –
sa convingi opinia publica ca credinta ei in cei doi piloni ai rezistentei
neamului Romanesc – ARMATA si BISERICA este o trista iluzie si o lunga
inselaciune?
Ce i-ar fi pasat
militarului de atacuri fie si nedemne, de aluziuni, fie si inveninate de
patimile oarbe, fie si desfranate daca ar fi venit din partea unor straini?
Ceea ce se dobandeste cu stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se
clatina de furia celui dintai venit, si nici de un dusman de valoare cand
pasiunea este singurul mobil al luptei intreprinse. Chiar daca, trecand
marginile destul de desfranate ale polemicilor noastre, militarul ar fi fost
acuzat – mi-e greu sa pronunt cuvantul – ar fi fost acuzat ca “a furat”, –
chiar daca ne-ar fi fost dat, cum din nenorocire s-a intamplat, sa-l vedem spus
la televizor, – chiar in aceasta revoltatoare ipoteza i-as fi sfatuit pe
camarazii mei sa taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia
publica sa vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost
tentativa, acuzatiunea prin indrazneala ei imorala si prin usurinta scandaloasa
a acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici
credit, nici crutare. Cand insa Traian Basescu, fostul comandant constitutional
al Armatei, trece si aceasta masura si plazmuieste aparente care pot insela pe
marea majoritate a auditorilor si cititorilor, cand nu mai e vorba de simple
opinii politice, ci de acuzatie de cea mai mare gravitate, ci de niste
fapte materiale, in virtutea carora MILITARUL este zugravit ca un HOT, ca
un om fara scrupule, ca un furt ordinar, problema se schimba. Militarul
nu se mai poate bizui pe sacrificiile facute, pe interdictiile si
limitarile de drepturi sub imperiul carora a actionat toata viata, sub nobila
misiune asumata constient cand depunand juramantul militar accepta constient sa
faca inclusiv a se lega soriginalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm.
Fireste, domnilor, sacrificiul suprem.
Gravitatea extrema este insa data de
faptul ca guvernele PSD rezultate in urma alegerilor din 2016, avand drept
porta vocee pe ministrul muncii si justitiei sociale, marseaza pe aceeasi linie
de lovire continua si constanta in demnitatea militarului roman.
Trivialitatea atacului ar inceta
de a mai juca vreun rol in hotararea noastra; calificarea faptului imputat se
inlatura ca un lucru fara valoare; dar faptul brutal, paralele, emisiunile TV, au
un efect zdrobitor pentru militari. Cati mai ramasesera neclintiti in convingerea
lor ca MILITARUL ARE PENSIE DE SPECIALA, NU PENSIE DE SERVICIU? Zece,
cincisprezece, cel mult; adica numai aceia care cunosteau profund, in toata complexitatea
ei sufleteasca, dura profesie de militar. Dar ceilalti? Dar miile de auditori
si lectori? Dar masa, mandria noastra si echivalentul valorii noastre actuale
ce va fi gandit? Ce pot gandi oamenii in fata asa ziselor fapte concrete, in
fata unor minciuni prezentate ca probe materiale, in fata documentelor
mistificate? Acestei multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de
materiala, ca si proba acuzatiunei, altfel, categoria socioprofesionala a
militarilor, calomniata ar fi fost invinsa, pe nedrept, dar invinsa.
Domnule deputat, un
reprezentant al guvernului, un parlamentar nu are voie sa se joace cu soarta
oamenilor acuzand pe nedrept, iar monstruozitatea acuzatiei este cu atat mai
mare cu cat nu are acoperire faptica. Si nu dintr-o tinerete zvapaiata, ci din
socoteala rece, din pervesitate precoce, intelegand ca pentru a rani pe
un un militar avea nevoie de niste aparente palpabile, de niste probe de
fapt care scapa de sub puterea argumentelor obisnuite. Inca de mai inainte de a
calomnia au comis un alt delict, au inventat un ,,adversar”- pensionarul
militar. Pentru a izbuti in calomnie s-au savarsit inclusiv falsuri. Niciodata
opinia publica nu a fost chemata a judeca o calomnie mai cutezatoare, o
calomnie captusita cu un alt delict tot ata de dezonorant ca si delictul
principal. N-as putea compara, mai potrivit pacatul delincventului decat ca
urmatorul caz. Un pervers, miscat de abjectul sentiment de ura, urmareste o
razbunare contra unui adversar. Ar vroi sa-l implice intr-un furt. Ii trebuie o
dovada zdrobitoare. Si nu gaseste altceva mai potrivit urii sale decat faptul de
a-i inventa niste beneficii ,,nesimtite”. Intradevar, dupa o truda calculata,
rece in ferocitatea ei, izbuteste sa alcatuiasca ordonante de urgenta cu
singurul scop de a-l prigoni continuu si constant.>>
Gl.(rtg.) Nicolae GROPAN
Gl.(rtg.) Nicolae GROPAN
Comentarii
Trimiteți un comentariu